Azi am curatat via
februarie 24, 2008 by malaimare
Soare, cald, miros de primavara curata. Mi-am luat sculele si am intrat in gradina cu gandul sa o dau gata. M-am oprit langa spalierul cu cei trei butuci de vie si m-am apucat sa curat. Cred ca a durat vreo doua ore, pentru ca m-a fascinat efectiv, am avut timp sa ma gandesc la bunicul, la parintii mei, la familia mea, la mine. Am taiat sfoara de tort in bucati egale, le-am pus la indemana, am desfacut via de pe spalier si am inceput sa o reasez. Si, mai cu seama sa o curat. Cutare ramurea are sanse mari, trebuie pastrata, astalalta din pacate a inghetat sau s-a uscat, ce tristete, apoi am prins fiecare ramura in asa fel incat sa stea cat mai mult la soare si sa aiba sprijinul necesar pentru cand va rodi. Am fost foarte multumit de treaba pe care am facut-o, via mea arata chiar foarte bine, sper doar sa nu vina cine stie ce inghet, dar nu prea mai cred eu ca ticalosiile astea mai au chiar asa de lunga viata. Intr-un anume fel am fost un fel de demiurg care am ales intre viata si moarte, am despartit binele de rau, am acordat sanse, am impartit privilegii, am cladit strategii. Voi vedea la toamna daca toate acestea au fost adevarate sau mi-am facut de lucru doar asa ca sa-mi usurez intalnirea cu gandurile mele, altele decat cele obisnuite si cu care va bat la cap de atata timp.
Undeva, la capatul unei ramurele, botos dar mandru nevoie mare, un mugure a strigat ca gata, pentru el viata a inceput si si-a trimis in lume un inceput de frunza cat un varf de ac. Din ramurelele taiate curgea incetisor o lacramioara. Plansul este, la om ca si la vie, modul natural de a ne apara si de a supravietui.
- Ramurelele taiate sa nu le arunci la gunoi, imi spunea bunicul. Sa le arzi. Ele sunt suflete cazute, incercari nereusite sau vieti care s-au trecut. Trebuie respectate.
Asa am sa fac. Pactul meu cu via si-a mai adaugat o pagina. Mi-am strans sculele pentru ca sa plec la spectacol. Mugurele zanatec canta mai departe in gura mare cantece de-ale lui de baietan in frumoasa zi de Dragobete.
Coincidenţă poate, astăzi am săpat jardinierele şi am aruncat câteva seminţe în pământul aburind.
Apoi am văzut “Iarba verde de acasă” şi am vărsat o lacrimă la sfârşit când Florin Zamfirescu, profesorul cu suflet de ţăran curat, înainta hârşâitul coasei pentru hrana noului mânz care alerga după sufletul tatălui său (Vasile Nitulescu)… un cântec de primăvară şi îngropăciune.
Priveam calul liber, simbolul lui Stere Gulea, şi mi-am amintit de calul alb din filmul Andrei Rubliov născocit de Andrei Tarkovsky. Pentru toţi este poate un cal liber şi o lacrimă în vârf de ramură.
Grija faţă de ramurile tăiate m-a dus cu gândul la Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, şi la sfiala cu care erau tăiaţi brazii, ca şi la glasul acelora…
Bibliotecarul şi-a amintit de Rubliov… Este şi în Andrei Rubliov o scenă cu o ramură în bătaia vântului ce face trup cu personajul.
Calcand acolo, nu via ati curatat-o. Asa cum niciunul dintre noi nu vita o curatam ajunsi acolo, ci pe noi insine. Si nu e intamplare ca in limba romana ii spunem “vie”. Iar vita (vitza, iertare pentru lipsa de diacritice) avem doar de doua feluri: nobila si de vie.
De ziua mea am fost la teatrul Masca si am vazut Intrusa
Va felicit pentru initiativa..
cand am intrat parca eram intr-o poveste..
culorile vii… si oamenii care m-au intampinat cu caldura..
Teatrul este un spatiu al prieteniei. Am pus in curte boxe prin care retransmit emisiunile postului de radio Romantic. Asta pentru ca locuitorii cartierului Militari sa simta ca acolo este cu adevarat un teritoriu al prieteniei.
Ce faină-i viaţa fără politică…