Taina

Intotdeauna am intrat in biserica pastrand in inima o anume infiorare, ca de un mister de nepatruns mie, aproape si totusi imposibil de descifrat. Copil fiind trageam pe nari cu nesat fumul de tamaie si incercam sa deslusesc infinitul printre stelele pictate pe cupola, imaginandu-mi-le ca pe niste proiectii ale adevaratelor si nevazutelor stele care atarna undeva in Univers si pe care numai cu ajutorul mintii ne este dat sa le vedem.

Altarul m-a chinuit mereu pentru ca acolo se petreceau lucruri nebanuite, dincolo de cortina care ascundea de ochii nostri inca o taina.

Asa se petreceau slujbele la varsta aceea, si, in putinele clipe cat puteam lasa afara jocurile si veselia, stateam infiorat si mintea mea incerca, zadarnic, dar se straduia, saraca, sa surprinda acea clipita de dumnezeiesc, acea stranie si atat de asteptata pogorare a Duhului, daca nu in fata ochilor nostri, macar in fata celor ai visurilor noastre ascunse.

Am crescut si am inceput sa observ imperfectiunile, acele marunte jocuri ale hazardului care distrug mirificul, momentul de glorie si de sfintenie.

Perdeaua nu a fost trasa ca lumea si l-am vazut pe preot scarpinandu-se, lumanarea s-a stins cand trebuia sa arda ca un foc nestavilit si continuu,  babele vorbeau mai tare si cate si mai cate.

Aseara am fost la Inviere.

Manastire noua, aici in Aviatiei, frumoasa, dar mare, nestavilit de mare, pietroasa si, mai ales, cu megafoane, asa ca sa nu mai poata sufletul meu sa se intalneasca deloc cu Dumnezeu, atat cat se poate intr-o noapte in care toata lumea vrea acelasi lucru.

M-am dus azi dimineata din nou, sperand ca lucrurile vor fi intrat in normal. Cativa oameni la slujba, dar preotul si maicutele cantau la microfon.

Nimic din fiorul pe care anii copilariei mele se incapataneaza sa-l pastreze intact.

Poate ca acolo, la malul marii este nevoie de microfoane, de difuzoare, de amplificare, cu tot riscul pe care o astfel de instalatie sau nestiinta folosirii ei il aduce cu sine. Poate ca acolo se impune, desi marea are capacitatea stranie de a purta vorbele si de a invalui cu ele, ca intr-un ghioc imens, gandurile oamenilor. Dar aici, in linistea binecuvantata a unui loc in care se trudeste cu spor si se incearca o punere in acord a frumosului spatiului cu acela al spiritului, existenta unei astfele de instalatii era nefireasca, aproape jignitoare. Ruga se poarta in soptiri fulgerate de dor si nu cred deloc ca Dumnezeu are auzul croit dupa decibelii de care este in stare o boxa sau alta.

Pacat, mi-am spus si am plecat cu gandurile mele.

Doar ca lumea aceasta are nevoie de Biserica, de una adevarata, solemna in dragostea Ei profunda, daruita, haruita.

Oricat de bune ar fi boxele, la auzul sunetului lor Duhul Sfant cauta zari mai domoale si mai profunde.

Taina, marea si profunda TAINA, asta pare ca a pierdut Biserica si o cauta aiurea, cu tot felul de scule, cand sufletul omului este la nici o zvarlitura de vorba.

Undeva, in cimitirul Putnei, dainuieste de peste 700 de ani o bisericuta dintr-un lemn. Este marunta si fiecare fibra, fiecare particica din lutul podelei, fiecare fir de praf se cutremura de greutatea intalnirii cu Dumnezeu. In acel creuzet al timpului zace TAINA, uitata de toti cei care alearga in contra vremurilor si a adevarului. Daca fiecare preot s-ar hirotonisi numai dupa o inchidere vreme de o secunda in acea bisericuta de lemn, putini slujitori ai Domnului am avea langa noi, dar de o tarie care ar strabate rautatile si vicleniile de tot felul.

TAINA, asta am uitat noi si poate ca din cauza asta si vrem cu atata tarie o Catedrala a Neamului, in marimea necuviincioasa a zidurilor ei sperand ca vom putea sa ne pierdem ticalosia si rautatea si sperjurul de tot felul.

In cimitirele spiritului romanesc zac inchise de vreme si uitare bisericute mandre dintr-un lemn, dainuitoare peste veacuri, iar noi zidim amagiri pe care le pictam in culori ieftine de balci.