Rade iarasi primavara…

Stau in fata computerului gandindu-ma la un subiect pentru azi.

Nica, baiatul meu, canta la vioara.

Ma uit la el si gandurile mi se duc aiurea, departe si in timp si in spatiu, ma gandesc la Botosanii mei, asa cum i-am stiut eu, asa cum mi-a placut mie sa-i cunosc, pentru ca erau si ai mei, eram si eu acolo, insemnam ceva, faceam parte din chiar existenta acestui frumos targ, reprezentam o farama din viata sa.

Eram elev la scoala de muzica, prin clasa a V-a,cred, cand am participat cu adevarat la primul meu 1 Mai.

Ne-a chemat domnul Holca, directorul, de dimineata la scoala. Acolo ne-a asteptat domnul Cristescu, profesorul de orchestra, ne-a incolonat si a marsaluit cu noi prin curte.

- Pieptul sus, mai, ca va vede lumea si trebuie sa va vada asa cum veti fi voi mai incolo, nu asa cum sunteti acum.

Aveam pantaloni de scoala, albastri, camasute albe si pantofi care cum putea, dar, una peste alta, eram aratosi pentru ca ne umplusem inimile de speranta si bucurie, urma sa fim vazuti de multa lume, urma sa fim momentul cel mai grozav al defilarii de 1 Mai in Botosani.

Nu mai tin minte in ce rand ma aflam, dar destul de in fata caci eram seful partidei a doua, cum ar veni aveam un oarecare viitor si aveam pe cap tot felul de probleme: sa cantam, sa nu gresim arcusele, sa tinem randurile drepte, sa zambim frumos, sa mergem drept… mama, mama, ce de chestii pe capetele noastre!

Strada suna de pasii nostri mititei, astia cu viorile eram mai favorizati, dar, saracii, aia cu tubele sau cu tobele, apoi aia, vai de mama lor, ca deja erau lac de sudoare. Mai urma un colt si dadeam direct in strada principala, Doamne se apropie, deja se auzea un oarecare vuiet, era, probabil lume multa acolo, cladirile trec pe langa noi, Doamne cat de repede trec, pregatiti instrumentele, striga domnul Cristescu, strang vioara cat pot de tare si mainile imi asuda imediat, coltul se apropie, cladirile se scurg pe langa noi de parca ar fi de peltea, respirati adanc, striga din nou domnul Cristescu, de ce sa respiram adanc, intreb eu, de aia, raspunde domnul Cristescu si-mi si trage o castana ca sa nu mai intreb prostii, nu mai intreb, tac in mine si mainile-mi strang gatul viorii mai, mai sa il rupa, puneti viorile la gat, striga domnul Cristescu, le ridicam si le proptim sub barbii, gata, acum este acum, strada principala se arata inaintea noastra si parca totul dispare, nu mai aud nimic, lumea aceea multa, cata frunza, cata iarba, tribuna aceea uriasa parca pluteste, nefiresc cu atatia oameni in ea, este cald, soarele, oprit si el de nastrusnica imagine, niste pantalonasi, niste fustite si niste camasute albe, revarsa peste noi cuptoare incinse, domnul Cristescu zambeste, ne zambeste, pentru prima oara ne zambeste, asa ceva nu se uita, profesorul tau sa iti zambeasca, sa-ti spuna ca este alaturi de tine, ca nu te lasa la greu, ca se gandeste la tine, ridica bagheta, zambeste iar, zambeste mereu, parca ma mangaie pe cap, el care imi dadea numai castane la repetitii, dar si eu strang vioara sub barbie ca niciodata, arcusul imi tremura de nerabdare in mana, bagheta se ridica, pluteste un pic prin aer, ca o randunica pluteste, apoi se pravale peste noi si, din viorile noastre, din trompetele noastre, din tobele noastre, tasneste “1 Mai”, ca o bucurie tasneste, ca o speranta tasneste, ca sufletele noastre tinere zboara notele. Si, deodata, din mii de glasuri se aude alaturi de noi : Rade iarasi primavara/ peste campuri, peste plai/ Veselia umple tara/ C-a venit Intai de Mai/…

Picioarele noastre calca mandre, pastram linia aproape ireprosabil, arcusele merg ca niste sulite ale unei armate, suflatorii au obrajorii umflati si rosii, dar nu cedeaza, corzile noastre vibreaza ca nebunele, iar domnul Cristescu isi aduce aminte ca a facut Al Doilea Razboi si, in fata tribunei, cu lacrimi in ochi, bate pas de defilare si saluta ca un adevarat ofiter.

Aplauzele…

Cerul se umple de aplauze, de ochi inlacrimati, de zambete de fericire.

Poate ca 1 Mai era, in felul sau, muncitoresc, dar pentru noi nu a fost niciodata mai frumos, niciodata mai adevarat, niciodata mai emotionant, pentru ca noi eram acolo, eram chiar Botosaniul insusi, eram copiii lui, la urma urmelor, eram parte din destinul lui, parte din posibilul sau viitor.

Cine ar fi banuit atunci ca noi vom fi, peste ani, generatia capabila sa inteleaga ca 1 Mai poate fi si altceva decat ceea ce ni s-a spus pana la o bucata de vreme, si decat ceea ce au incercat sa ne spuna, dupa acea, o alta bucata de vreme.

Poate ca si unii si altii au avut dreptatea lor, cine stie, dar pentru mine, pentru prietenii mei, pentru noi, acel 1 Mai a fost botezul focului, prima noastra intalnire cu publicul. Niciodata viorile noastre Reghin nu au sunat mai aproape de ceea ce va fi fost sufletul Stradivarius, pentru ca asta inseamna o vioara adevarata : un instrument care stie, care simte pentru cine canta. Iar noi cantam pentru bucuria noastra si a lor, pentru teii nostri, pentru bucuria de a fi copiii parintilor noastri, pentru targul nostru mititel ca si noi, frumos ca si noi, talentat ca si noi.

Ma uit la baiatul meu si la vioara lui frumoasa, ascult cum navalesc sunetele, frumos mai canta, si, pentru o clipita, eu m-am intors acasa, m-am intors in sufletul meu, acolo unde apusurile si rasariturile de soare sunt mai adevarate decat oriunde in lume. Eu m-am intors si cred ca mi-a placut asa ca imi sterg usurel, fara sa atrag atentia, o boaba de roua rasarita, cine stie cum, sub pleoape.

Rade iarasi primavara/ Peste campuri, peste plai/ Veselia umple tara?  C-a venit Intai de Mai….