Simfonia albastra!

Vara.

Vacanta.

Grecia.

Paralia Katerini.

Ora 4 a.m.

Nu stiu din ce motiv ma trezesc.

In camera este o atmosfera oarecum stranie, sau asa mi s-a parut atunci, trezit oarecum prin surprindere.

Sotia mea doarme adanc, lumina se strecoara fabulos printre perdele, o racoare placuta vine dinspre mare si se aude ceva ciudat, un sunet, o tanguire, ce Doamne iarta-ma, imi spun, este asta?

Ma ridic usor din pat, dau deoparte perdeaua grea care acopera usa si ies in balcon.

Marea incepe sa se trezeasca, din balconul meu vad doar o parte din ea, dar in aceasta ora matinala este de un albastru metalic, este linistita de parca sta in stalul Operei si asculta. De ce, Doamne, iarta-ma, am mereu impresia asta de sala de spectacol?

Copacii, etaland un verde greu de seva, stau neclintiti de parca… ah, asta am mai spus, da, am mai spus, scrasnesc din dinti, nervos ca ma repet,  dar trebuie sa recunosc ca m-am gandit din nou la o sala de spectacol.

Cerul se inchide deasupra noastra… si abia acum cobor ochii si constat ca nu sunt singur, nu, nu, deloc nu sunt singur, suntem multi, suntem foarte multi pentru aceasta ora imposibil de matinala si suntem nemiscati, ca niste statui suntem, si avem capetele date pe spate, ca statuile din Insula Pastelui suntem noi toti, noi, barbatii, caci numai barbati suntem, noi : soferul si ajutorul de sofer al camionului care aduce carnea la restaurantul hotelului, nu, nu, sunt mai multi soferi si mai multi ajutor - de soferi care aduc carnea la restaurantele hotelurilor din vecinatate, cativa laptari, langa masinutele lor caraghioase, zarzavagii langa caruturile lor si mai caraghioase, astia, grecoteii, au un fel al lor special de a fi caraghiosi, bucatarii de la restaurantele hotelurilor, receptionerul nostru, pe ceilalti nu-i vad, dar este posibil sa ma insel, cativa insi prin  balcoanele de langa mine, de peste drum, mama Doamne, sunt chiar in fiecare balcon daca stau bine si ma gandesc, stau si bine ma si gandesc, si, evident, eu.

Stam ca statuile din Insula Pastelui, ah, asta am mai spus-o, ce dracu, sunt cam confuz, dar asa stam, stam si ascultam, pentru ca daca imi aduc bine aminte si imi aduc aminte perfect, toti, dar absolut toti, chiar si eu, dupa ce am inspectat scena cat de cat, stam cu ochii inchisi si ascultam.

Undeva, la mansarda hotelului de peste drum, geamul este deschis, iar perdeaua atarna nemiscata ca o cortina de teatru.

Da-o dracului, numai la teatru ma gandesc! Asta chiar este o problema cu mine si incep sa ma enervez!

De dincolo de perdea se aude… si abia acum imi dau seama ce ascult, ce ascultam cu totii, infiorati, la ora 4,00 a.m., Paralia Katerini, Grecia : ascultam tanguirile fabuloase ale unei nemtoaice, doar nemtoaicele au aceasta capacitate interesanta, care face amor cu un grec, cu un afurisit de grec cu mustata in furculita, fir-ar mama lui a dracului de grec norocos, asta ascultam noi si ce tanguiri, mama, mama, ce tanguiri, ce dracului ca este deja o simfonie, o minunata simfonie, asta esteeeee, urlu fara glas, este o Simfonie Albastra, cantata de o uriasa orchestra pe valuri de mare, pe fosnet de frunze, pe rauri de lapte, pe dealuri de carne, printre livezi de hoteluri, dracul dracului ca vad aiureli, dar sunetele curg valuri, se lipesc de timpane, se strecoara pe strazi, mangaie cauciucurile camioanelor, care se umplu imediat de atmosfere, desfac capacele bidoanelor cu lapte, imprastiind duios mandria vacilor elene, mangaie majestuos zarzavaturile aliniate ca la parada, urca pe acoperisuri, zboara si se izbesc duios de cupola cerului, intr-o armonie demna de Bach, se intorc, ne mangaie fetele intepenite, ne flutura imperceptibil pletele netunse ale vacantei, ma rog, cei care le au, mie si altora ne mangaie dracului cheliile, se duc inapoi, dincolo de perdea, dispar, Doamne, s-a terminat, ne disperam fara sa clipim, nu, nu, nu, nu, nu s-a terminat, strigatele revin, mai tare, si mai tare, tot mai tare, fierbe apa marii, cad frunzele inca neingalbenite ale copacilor, se reinchid capacele bidoanelor cu lapte, se ofilesc zarzavaturile si se sparg fara sunet cauciucurile camioanelor, dar noi stam ca statuile din Insula Pastelui, cu capetele in sus stam, cu ochii inchisi stam, cu gandurile la Zeul Indic stam, ca un bici al lui Dumnezeu se aude o farfurie sparta, scapata cine stie cum de unul dintre noi, ma rog eu sunt scos din cauza pentru ca, printr-o ironie a sortii, in acel fatidic clip - aici trebuia sa scriu clipa, dar am apucat sa scriu naibii fatidic, trebuia sa faca acordul cumva si am ales calea unei licente poetice, scuze pentru balbaiala, eu, sunt scos din cauza, spun, pentru ca, printr-o ironie a sortii nu am nicio farfurie in mana, liniste, linistea aceea dinaintea dezastrului, il injur pe grecotei, si cred ca toata lumea, noi toti il injuram, si, de departe, vine tunetul, tunetul acela care zguduie tariile, care splendorizeaza mandriile noastre ale tuturor, tunetul se coboara zguduitor din inclestarea zidurilor unei camarute minuscule a unei mansarde inghesuite a unui hotel cochet din Paralia Katerini, perdeaua se sfasie toata de durere, cerul tremura ca de o spaima nebuna, marea se gandeste extrem serios la un tsunami, apoi totul se cufunda in cea mai profunda, mai beznoasa liniste pe care mi-a fost dat sa o admir vreodata.

Dupa o clipita cat o vesnicie, frunzele se trag la loc pe crengile rusinos de dezgolite, marea cade in tampa si impotenta ei meditatie albastru metalica, cerul isi deschide, undeva catre sud, un Velux urias prin care aerul, incins ca un ulei in care s-au sfarsit tone de cartofi proaspat prajiti, se repede vijelios pentru a pluti la dracu-n patru pe aripi de vant solar.

 Soferii si ajutor - de soferii, laptarii, zarzavagii, bucatarii, receptionerul nostru, poate si ceilalti, dar nu-i vad, posibil sa nu pot de aici din balcon, aia din balcoanele de langa al meu si de peste drum, la dracu, am impresia ca de peste tot si, evident eu, deschidem usor ochii. In ei se citeste ceva, nu reusesc sa inteleg, este ca un fel de multumire, ca un fel de hotarare a unei armate fantastice, ma gandesc la titlul unei carti pe care urma sa o citesc peste cativa ani, - Armata lui Kambises -n-are sens sa va spun acum despre ce este vorba, dar este ceva ca un imn, da, da, asta este, ca un imn este, ca un cor barbatesc inchinat Zeului Aluia, si Eminescu asta, ce manuitor de cuvinte, cum a pus el alaturi un substantiv si un adjectiv ca sa dea nastere la o chestie care, ehei, ce mai dibaci, …

Deschidem ochii, spun, plecam capetele in semn de salut, mai frate, uite care este chestia, eu sunt nebun cu sincronul in teatru,(vezi ce am scris pe blogul teatrului Masca) dar nu l-am izbutit niciodata, oricat de mult am repetat, si acum, noi, sa fi fost vreo cincizeci de insi, am plecat capetele in acelasi timp, toti, absolut toti, asta, ma gandesc, pentru ca salutam performanta, salutam eroismul, salutam sacrificiul, salutam forta, salutam mandria grecului, fir-ar mama lui a dracului de neispravit, de mustacios, de belit, de dracu sa-l ia, dar noi am avut puterea, taria, barbatia, generozitatea de a saluta toate acestea ca niste barbati, e drept, de multe natii, dar barbati adevarati ce eram.

Se petreceau aceste fapte marete, de neuitat, demne de a fi inscrise cu litere de foc in cartea recordurilor noastre ale tuturor :

Vara,

in

Vacanta

in

Grecia,

in

Paralia Katerini

la afurisita si nemernica, in veci blestemata

Ora 4,00 a.m.,

Cand am avut privilegiul sa am bilet la cea mai Albastra Simfonie executata la doua instrumente si o mansarda, fir-ar ma-sa a dracului de grecotei!