Este mai mult decat eroic sa lupti impotriva unei convingeri statufiate intr-un proverb, dar, trebuie sa recunosc in acelasi timp ca intreprinderea este dinainte sortita esecului. Nu poti fi apostol la tine acasa, nu pentru ca la tine acasa nu este nevoie de apostoli ci pentru ca oamenii sunt cu mult mai dispusi sa dea crezare cuvantului unui strain decat celui al unuia dintre ei. Nu intru in amanunte, nu incerc sa demonstrez de ce, din punct de vedere sociologic, asa stau lucrurile si nu altfel, probabil au facut-o altii cu mai multa pregatire in domeniu decat mine, dar cert este ca asa si nu invers se petrec aproape intotdeauna faptele. Am spus ” aproape” pentru ca exista si exceptii, asa cum s-a petrecut cu recitalul ACTORUL pe care l-am sustinut aseara la Iasi. Cand am intrat in sala Luceafarului am ramas stupefiat de ” surzenia” acesteia, nici macar blacheurile de la pantofii de step nu se auzeau si ma gandeam ca, la vremea respectiva, aceasta sala era una dintre cele mai moderne din tara. Probabil ca specialistii in acustica spatiilor de teatru erau plecati intr-o delegatie. M-am temut apoi ca nu vom avea public. Sigur, prezenta mea si a lui Mircea Tiberian ar fi trebuit teoretic sa infirme temerea, dar o am de fiecare data, nu am ales sa fac o exceptie aseara. M-am inselat, sala era arhiplina si, ceea ce era cu adevarat imbucurator, foarte multi tineri, posibil chiar ca unii dintre ei nici nu stiau cine sunt eu ( in randul lor cred ca Tiberian este mult mai cunoscut, totusi). Intram prin sala, ca de obicei, ne strecuram cu greu printre sacunele puse in plus, pasim pe scena si ni se daruiesc aplauze, semn ca ne-au acordat girul, ne-au indemnat sa le spunem tot ceea ce dorim, ca sunt gata sa afle si sa inteleaga mesajul pentru care eram acolo. Cred ca a fost unul dintre cele mai bune spectacole cu ACTORUL, descatusati, oamenii s-au distrat la clovnerii, au fost melancolici la improvizatiile lui Mircea si au amutit intr-o tensiune care parea de metal la pantomima. Au aplaudat in picioare, minute in sir, au trimis flori si, mai ales, zambete, acele zambete care te fac sa fii sigur ca aceasta meserie merita sa fie facuta, pentru ca, iata, INTALNIREA, atunci cand se produce, si aseara la Iasi s-a produs, genereaza energii pe care nimeni nu le-a cuantificat pana acum. In timp ce imi faceam bisul ma gandeam la superbele injuraturi, la desavarsitele mitocanii cu care, ca politician, mi-a fost data sa ma intalnesc acasa la mine, la Botosani. Sigur, teatrul nu este ca politica si este de crezut ca sunt mai bun actor decat politician ( desi aici am unele opinii care ar putea, la o adica, sa puna un firav semn de egalitate, pentru ca eu fac si una si alta cu aceeasi credinta, energie si cinste).
Trebuie sa cred in continuare ca apostolatul in propria-ti batatura ramane pe mai departe un tabu dar aseara, la Iasi, unde, pana la urma, tot acasa eram, proverbul a avut pauza, spectacolul a fost superb pentru am avut un public splendid, iar el, publicul, a fost astfel pentru ca, astepatand enorm de la mine m-a determinat sa-i dau exact ceea ce a asteptat el si ceva in plus.
Nu am mai jucat pana acum la Iasi intr-o sala de teatru, a fost, cu alte cuvinte, o premiera pentru mine, si sunt chiar foarte bucuros ca am izbutit. O unda de nostalgie parea sa se fi asternut peste chipurile celor care au venit sa-mi solicite un autograf si sa faca o fotografie cu mine si am dus la butoniera acel tainic parfum de Iasi pana in varful dealului de la Bucium unde am dormit tare scurt si tare adanc.
Mi s-a intamplat sa fiu ” la mine acasa”, in Moldova, sa pot vorbi si sa-mi fie cuvantul ascultat.
Cine stie, poate ca proverbele, dincolo de nihilisnul lor absolut, mai permit cateodata si apostolilor si deserturilor sa se inatlneasca si sa implineasca profetia, pentru ca ea vorbeste despre un petec de tara unde ticalosia, mizeria umna, prostia crasa, golania absoluta stapanesc doar temporar, fie si numai pentru ca oamenii sa poata redescoperi fericirea reintoarcerii la cele adevarate si sfinte.
Multumesc, Iasi!
(postat in tren, in drum spre casa)
Felicitări pentru spectacolul de mare ţinută artistică. E minunat să poţi uita de grijile cotidiene fie şi pentru o oră şi un pic şi să te alături emoţiilor şi trăirilor celor de pe scenă. A fost o seară emoţionantă şi pentru faptul că atât tinerii cât şi …maturii au aplaudat şi apreciat valoarea actului artistic.
Cu alese sentimente,
Fam. Zaharia
Multumesc mult pentru cuvintele frumoase. M-am simtit extraordinar, ca acasa, si am avut si eu parte de o ora si ceva de bucurie, de liniste, de caldura.
Cu dragoste,
Malaimare
Impecabil! Si eu si prietena mea (categoria tineri) am fost profund impresionati. Pana si neajunsurile salii mai sus mentionate au palit in fata tinutei dumneavoastra. Spre rusinea mea, din Botosani fiind, nu va cunosteam, dar la aceasta prima intalnire m-ati transformat in fan.
Felicitari inca o data!
“Actorul e cel mai trist om”. Au spus-o prea multi si de prea multe ori ca sa nu ii credem. Duminica seara, la Teatrul Luceafarul, Mihai Malaimare a jucat inca o comedie “infiorator de trista”, dupa un text de Mircea Dinescu. “Am obosit sa-i tot interpretez pe altii, astazi am sa ma joc pe mine, Actorul”. O scena in spatele scenei, un bigot al meseriei, putin sarcasm si tristeti multe. O melodrama cantata din gesturi de mim si din pianul lui Mircea Tiberian.
De la bufon la domn si de la domn la om
Meseria de actor incepe cu masca unui gentilom. Esarfa si manusi albe, melon si frac negru si-un mers leganat, proptit cand si cand intr-un baston lustruit. E “bolnav de teatru”, dar se va trata cu aplauze. Se urca in primul tren, sterge cu mansetele geamul murdar si-si flutura mana spre cei ce nici nu stiu cum il cheama. Dar asta nu ciobeste entuziasmul debutantului; stie el ca “toti oamenii se trag din maimuta, numai actorii din Shakespeare”.
La inceput viseaza sa-l joace pe Hamlet, sa-l conduca pe regele Lear, dar ajunge sa stea iarna in sandale romane intr-o piesa despre Burebista, iar vara cu chipia conului Leonida pe cap. “Ucis de trei ori pe seara, casatorit de vreo paispe ori intr-o stagiune si cotonogit in Don Quijote”, iar in scurt timp se plange ca “toata lumea merge la teatru, numai el la serviciu”. Un serviciu in care singura satisfactie a lui a fost c-a luat luna de pe cer, a fugarit-o prin sala si-apoi a indesat-o intr-un cos cu nuiele.
Pentru Actor, mai trist ca el trebuie sa fie spectatorul, cel care nu s-a plictisit sa fie un Nimeni. “Intri ca Popescu, te asezi pe locul lui Popescu, iar peste doua ore iesi tot Popescu”. Vine la teatru sa se afiseze, rade cand rade toata lumea, sta intepenit si aplauda cand trebuie, prea des, cu frenezie. “Doar un figurant”. El nu stie, de exemplu, ca praful de pe scena, nu e praf, ci opium sau ca doar inainte de a urca pe scena, actorul a ras cu adevarat. “Acum rad profesional, joia, sambata, in turneu la Iasi”. Toate batjocurile actorului Malaimare sunt rasplatite de cei din sala Teatrului Luceafarul cu aplauze si rasete, ca o satira fara morala.
“Eu sunt textul, va rog sa ma cititi”
Reflectoarele cad toate pe mimul cu praf alb pe fata si pe maini. Melonul, acum prafuit, si mantaua verde pe care “patineaza puricele pe ea te atata purtat” sunt singurul decor, singurul sprijin al actorului. Mihai Malaimare, adus de umeri, cu gesturi tot mai greoaie, dramatic, vioi, nostalgic, singur. Destinul unui actor de la zidurile pe care le urca fara sa se opreasca, de la inimile pe care le aseaza in fiecare personaj, la copiii pe care nu-i vede crescand si la mancarea pe care niciodata n-are timp s-o termine din farfurie. O viata de schimbat masti, de jucat iubirea si plansul, ridicolul si timiditatea, furia si umilinta, ca la final, cand ai obosit, sa vrei sa-ti scoti masca si sa nu mai poti. “Pentru ca n-a existat niciodata vreo masca”.
Un spectacol despre teatru, fara teatru, un monolog dramatic, o datorie sufleteasca, un elogiu al tristetii si-al conditiei omului de teatru. Un actor cu un sfarsit trist. Spectatorii rad si aplauda frenetic.
http://www.cuzanet.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4353&Itemid=39
Am fost foarte placut surprins de publicul iesean, extrem de multumit de comentariile postate aici si trebuie sa va asigur pe toti ca aceasta reperezentatie ( din sala Luceafarului) va fi una de care imi voi aminti cu imensa placere intreaga viata.
Multumesc tuturor!