Aproape ca am inteles strigatul senzational al lui Caragiale : ce cauta neamtul in Bulgaria?

Cand am primit invitatia de a merge cu ACTORUL in Bulgaria, la Festivalul Euromasti Balcanice, de la Blagoevgrad, chiar asa mi-am si spus: ce caut eu acolo cu acest spectacol?

Este un oneman show, este adevarat, foarte bune, nu o spun doar eu, dar are mult text, superb, al lui Dinescu, dar text. Le-am trimis un DVD si nu au parut impresionati de aceasta bariera, au propus imediat sa se traduca textul pe un ecran si asa a inceput. Trec peste discutiile preliminarii, am cazut de acord, ACTORUL va fi prezent la acest festival.

Suntem 8 oameni, eu, Tiberian si tehnicienii plus soferul, ne urcam in microbuz si hop, iata-ne la Blagoevgrad. Oras superb, curat, incredibil de curat, cu absolut tot centrul si este destul de mare, transformat in pietonal, cu o multime de buticuri de buna calitate si foarte multe terase. Verdeata, un paraias destul de furtunos, bine zagazuit, care traverseaza orasul prin mijloc, cu o apa cristalina si in care nu plutesc gunoaie, de niciun fel. O facultate americana si una bulgareasac troneaza intr-o cladire care era pe vremuri un fel de soviet, aflu ca de fapt este un oras studentesc - sunt cinci mari universitati, un teatru vechi, urat, fosta casa de cultura, in care am vom juca noi, si un teatru nou, suficient de urat si el, dar teatru, in orice caz. um ajungem mergem direct sa vedem spatiul, ne lamurim, vom reusi o montare cat mai aproape de public si alergam la teatrul cel mare sa vedem Macbeth ul bulgaresc. Ajungem acolo, lume multa, asta imi place, bannere mari pe teatru, suntem si noi acolo, banner bine facut, intram si, desi credeam ca vom pleca, ramanem pana la sfarsit, atasati efortului unei regizoare detsul de tanara, de a aduce in fata noastra un Macbeth interesant, plin de imagine foarte frumoase, niste costume de-a dreptul exotice. Primitiva era incercarea de a arata o lume oarecum japoneza, costume si miscare, in timp ce textul, taiat destul si bine, era rostit in bulagara, ceea ce crea un efect comic teribil, cel putin pentru noi. Ceea ce m-a surprins a fost reactia publicului, in mare parte tanar, este si normal cu atatea universitati, la fiecare sfarsit de scena se aplauda secunde in sir, un fel de bucurie pe care ai nostri au pierdut-o. Mi-am spus ca asta este probabil pentru ca o cunosc pe regizoare, ii cunosc pe actori, cine stie, vom vedea maine. Si am plecat de acolo destul de pus pe ganduri. Intram cu totii intr-un restaurant, de fapt o pizzerie italieneasca, este destul de tarziu, cam 22,30, dar suntem serviti imediat, si aici surpriza: preturile incredibil de mici, incredibil, o pizza costa cam 10 leva(5 E), platim in cinci 55 leva(cu tot cu bacsis) si am mancat foarte bine ba am mai si baut cate o bere. Sa tot tariesti.

A doua zi montam si, intre montare si spectacol am timp sa trec cateva minute prin orasul vechi, superb amenajat, cu o manastire fabuloasa, care are o pictura murala incredibila ( Cina cea de taina are desenati, in spatele lui Isus, niste lautari bulgari cu tot felul de instrumente). Fiecare casa este un mis atelier al unui artist plastic, se creaza, se vinde, totul este curat si frumos, florile invadeaza spatiul in departare se vad Muntii Rodopi, inalti, acoperioti de zapada, paraul furtunos aduce de acolo un aer racoros.

Spectacolul.

Sala cam jumatate, tineri dar si oameni in varsta.

Intram, apluze, ei, asta la noi nu se prea petrece, ma bine dispun, facem cativa pasi, aplauze, bun, imi zic, incep, rostec in bulgareste “Bunea seara”, aplauze furtunoase, spectacolul merge, au chipuri zambitoare, stau cu capul intors catre ecran, e normal, dar se bucura la fiecare replica, ii astept sa citeasca, ii chem la ordine in rusa, doamne, ce bine imi prind acum orele de limba rusa, multumesc Papasa!

Rad, sunt veseli, atac, rad, rostesc replica invatata in bulgareste, o face si Tiberian, ovatii.

Spectacolul merge superb, emotie la pantomima, stau cu sufletul la gura, aplauze, aplauze, flori, diplome, tot tacamul. Dupa spectacol ne ducem la intalnirea cu directorul, care stie un vers in romaneste  si se straduie sa-l rosteasca, radem, prieteni deja, vorbim, bem o bere. Cum stati cu publicul aici, intreb, prost, raspunde sincer, astia vin acum ca e gratis si ca este festival, altminteri, desi tineri, prefera terasele si fetele, pai iesiti si voi afara, in strada, asta este teatrul adevarat, are o privire mirata si realizez ca de fapt conduce un fel de teatru national, cum sa iasa ” maestrii” afara, ei fac teatru adevarat nu fartangaieli. Asta este, e o cruce pe care trebuie sa o duca. Dar a fost foarte impresionat de spoectcolul nostru, ar vrea sa venim cu o microstagiune, spectacole de in si de out, venim, ii spun, ar vrea sa predau la facultate, of doamne, eu nu am timp de respirat, dar poate, cine stie, mai vedem.

ACTORUL a mers, bariera limbii a fost depasita si cred ca Bulgaria este un teritoriu teatral care merita a fi explorat.

Acolo am avut si o intamplare extraordinara, dar despre asta alta data. 

In timp ce marimile desculte ale PSDului umbla prin tara cersind mila celor pe care ele insele i-au inscaunat ca baroni deplini ai judetelor, doi oameni care inca nu sunt batrani, inca nu sunt atinsi de boala fara leac a PSDului - prostia cu staif a liderilor suiti in saua pe care n-o merita si nu stiu s-o foloseasca, pentru ca asa ceva nu se scrie in almanahe - umbla pe la seminarii si discuta cu seriozitate si curaj despre o alta boala grava a acestui deceniu, mai exact a acestor aproape doua decenii - servilismul presei -.

Este vorba despre Mihalache si Podgorean, care, iata, s-au dus ieri la o intalnire cu presa, o dezbatere in cadrul careia, amandoi, au avut opuinii extrem de pertinente si, repet, curajoase, in legatura cu rolul extrem de nefericit pe care presa l-a avut si il are in continuare in procesul ticalosirii societatii romanesti. In loc sa fie in factor de echilibru, in loc sa se constituie in baraj de netrecut pentru gunoaiele unei societati bolnave de nevoia de bani si de necredinta, presa a adus intotdeauna in prim plan, in numele nevoii de informare tocmai gunoaiele, tocmai ticalosiile impotriva carora ar fi trebuit sa lupte. Fara presa nu ar fi existat nimicuri precum Gigi Becali, de exemplu, golani si impostori precum Contac de la Botossani, Oprisan de la Focsani si lista cuprinde sute de nume, caci numarul judetelor poate fi inmultit cu orice cifra doriti dumneavoastra.

Podgorean nu se sfieste sa spuna ca presa face parte din sistem si asa stau lucrurile, iar presa, cel putin cea prezenta, se face ca nu a mancat usturoi si da vina pe trusturi. Pai, distinsi prieteni ziaristi, nu v-a obligat nimeni sa intrati in aceasta meserie. Eu sunt actor si nu ma sfiesc deloc sa spun ca teatrul romanesc este bolnav, ca nu face ce trebuie pentru a fi la nivelul lumii dezvoltate si, mai mult, incerc eu insumi sa fac nu sa spun, sa lupt nu sa ma plang. Nu, domnilor si doamnelor, nu aveti dreptul sa strigati impotriva patronatului caci patronatul sunteti voi insiva, va asimilati acestuia si modului ticalos si ticalosit in care actioneaza prin modul in care acceptati sa scrieti, acceptati sa dirijati societatea romaneasca. Sunteti ca un politist beat intr-o intersectie aglomerata cu masini conduse de oameni aflati in intarziere.

Ce nu cred eu ca au avut curajul cei doi distinsi PSDisti, distinsi si adevarati PSDisti, este sa-i transmita aceste lucruri doamnei Culcer, de exemplu, care ar trebui sa-si dea demisia din functia de jurnalist si sa-si agate pe bluza, impecabila de altfel, medalia tinichegita de trustwoman.

Nu asta este important in acest moment, nu avem o presa si asta este una din marile nefericiri ale acestei tari, eu vorbesc de samburele de firesc existent inca in PSD, de cei doi oameni care gandesc - lucru rar si grav acolo - de cei doi oameni care stiu ce este aceea politca, doi oameni care scriu, care pot fi acuzati de folosire inacceptabila a inteligentei in cadrul acestui partid. II felicit pentru curaj si pentru rezistenta de care dau dovada insistand sa se bata pentru principii intr-un partid care le-a aruncat ca pe chiloti murdari si de nespalat.

Bravo, Mihalache, bravo, Podgorean!

Imi reprim intrebarea “la ce bun?” pentru ca ea ar stimula in mine un pesimism de care chiar nu am nevoie in acest moment.

Va invidiez, dar ma bucur.

Bravo!

Vara.

Vacanta.

Grecia.

Paralia Katerini.

Ora 4 a.m.

Nu stiu din ce motiv ma trezesc.

In camera este o atmosfera oarecum stranie, sau asa mi s-a parut atunci, trezit oarecum prin surprindere.

Sotia mea doarme adanc, lumina se strecoara fabulos printre perdele, o racoare placuta vine dinspre mare si se aude ceva ciudat, un sunet, o tanguire, ce Doamne iarta-ma, imi spun, este asta?

Ma ridic usor din pat, dau deoparte perdeaua grea care acopera usa si ies in balcon.

Marea incepe sa se trezeasca, din balconul meu vad doar o parte din ea, dar in aceasta ora matinala este de un albastru metalic, este linistita de parca sta in stalul Operei si asculta. De ce, Doamne, iarta-ma, am mereu impresia asta de sala de spectacol?

Copacii, etaland un verde greu de seva, stau neclintiti de parca… ah, asta am mai spus, da, am mai spus, scrasnesc din dinti, nervos ca ma repet,  dar trebuie sa recunosc ca m-am gandit din nou la o sala de spectacol.

Cerul se inchide deasupra noastra… si abia acum cobor ochii si constat ca nu sunt singur, nu, nu, deloc nu sunt singur, suntem multi, suntem foarte multi pentru aceasta ora imposibil de matinala si suntem nemiscati, ca niste statui suntem, si avem capetele date pe spate, ca statuile din Insula Pastelui suntem noi toti, noi, barbatii, caci numai barbati suntem, noi : soferul si ajutorul de sofer al camionului care aduce carnea la restaurantul hotelului, nu, nu, sunt mai multi soferi si mai multi ajutor - de soferi care aduc carnea la restaurantele hotelurilor din vecinatate, cativa laptari, langa masinutele lor caraghioase, zarzavagii langa caruturile lor si mai caraghioase, astia, grecoteii, au un fel al lor special de a fi caraghiosi, bucatarii de la restaurantele hotelurilor, receptionerul nostru, pe ceilalti nu-i vad, dar este posibil sa ma insel, cativa insi prin  balcoanele de langa mine, de peste drum, mama Doamne, sunt chiar in fiecare balcon daca stau bine si ma gandesc, stau si bine ma si gandesc, si, evident, eu.

Stam ca statuile din Insula Pastelui, ah, asta am mai spus-o, ce dracu, sunt cam confuz, dar asa stam, stam si ascultam, pentru ca daca imi aduc bine aminte si imi aduc aminte perfect, toti, dar absolut toti, chiar si eu, dupa ce am inspectat scena cat de cat, stam cu ochii inchisi si ascultam.

Undeva, la mansarda hotelului de peste drum, geamul este deschis, iar perdeaua atarna nemiscata ca o cortina de teatru.

Da-o dracului, numai la teatru ma gandesc! Asta chiar este o problema cu mine si incep sa ma enervez!

De dincolo de perdea se aude… si abia acum imi dau seama ce ascult, ce ascultam cu totii, infiorati, la ora 4,00 a.m., Paralia Katerini, Grecia : ascultam tanguirile fabuloase ale unei nemtoaice, doar nemtoaicele au aceasta capacitate interesanta, care face amor cu un grec, cu un afurisit de grec cu mustata in furculita, fir-ar mama lui a dracului de grec norocos, asta ascultam noi si ce tanguiri, mama, mama, ce tanguiri, ce dracului ca este deja o simfonie, o minunata simfonie, asta esteeeee, urlu fara glas, este o Simfonie Albastra, cantata de o uriasa orchestra pe valuri de mare, pe fosnet de frunze, pe rauri de lapte, pe dealuri de carne, printre livezi de hoteluri, dracul dracului ca vad aiureli, dar sunetele curg valuri, se lipesc de timpane, se strecoara pe strazi, mangaie cauciucurile camioanelor, care se umplu imediat de atmosfere, desfac capacele bidoanelor cu lapte, imprastiind duios mandria vacilor elene, mangaie majestuos zarzavaturile aliniate ca la parada, urca pe acoperisuri, zboara si se izbesc duios de cupola cerului, intr-o armonie demna de Bach, se intorc, ne mangaie fetele intepenite, ne flutura imperceptibil pletele netunse ale vacantei, ma rog, cei care le au, mie si altora ne mangaie dracului cheliile, se duc inapoi, dincolo de perdea, dispar, Doamne, s-a terminat, ne disperam fara sa clipim, nu, nu, nu, nu, nu s-a terminat, strigatele revin, mai tare, si mai tare, tot mai tare, fierbe apa marii, cad frunzele inca neingalbenite ale copacilor, se reinchid capacele bidoanelor cu lapte, se ofilesc zarzavaturile si se sparg fara sunet cauciucurile camioanelor, dar noi stam ca statuile din Insula Pastelui, cu capetele in sus stam, cu ochii inchisi stam, cu gandurile la Zeul Indic stam, ca un bici al lui Dumnezeu se aude o farfurie sparta, scapata cine stie cum de unul dintre noi, ma rog eu sunt scos din cauza pentru ca, printr-o ironie a sortii, in acel fatidic clip - aici trebuia sa scriu clipa, dar am apucat sa scriu naibii fatidic, trebuia sa faca acordul cumva si am ales calea unei licente poetice, scuze pentru balbaiala, eu, sunt scos din cauza, spun, pentru ca, printr-o ironie a sortii nu am nicio farfurie in mana, liniste, linistea aceea dinaintea dezastrului, il injur pe grecotei, si cred ca toata lumea, noi toti il injuram, si, de departe, vine tunetul, tunetul acela care zguduie tariile, care splendorizeaza mandriile noastre ale tuturor, tunetul se coboara zguduitor din inclestarea zidurilor unei camarute minuscule a unei mansarde inghesuite a unui hotel cochet din Paralia Katerini, perdeaua se sfasie toata de durere, cerul tremura ca de o spaima nebuna, marea se gandeste extrem serios la un tsunami, apoi totul se cufunda in cea mai profunda, mai beznoasa liniste pe care mi-a fost dat sa o admir vreodata.

Dupa o clipita cat o vesnicie, frunzele se trag la loc pe crengile rusinos de dezgolite, marea cade in tampa si impotenta ei meditatie albastru metalica, cerul isi deschide, undeva catre sud, un Velux urias prin care aerul, incins ca un ulei in care s-au sfarsit tone de cartofi proaspat prajiti, se repede vijelios pentru a pluti la dracu-n patru pe aripi de vant solar.

 Soferii si ajutor - de soferii, laptarii, zarzavagii, bucatarii, receptionerul nostru, poate si ceilalti, dar nu-i vad, posibil sa nu pot de aici din balcon, aia din balcoanele de langa al meu si de peste drum, la dracu, am impresia ca de peste tot si, evident eu, deschidem usor ochii. In ei se citeste ceva, nu reusesc sa inteleg, este ca un fel de multumire, ca un fel de hotarare a unei armate fantastice, ma gandesc la titlul unei carti pe care urma sa o citesc peste cativa ani, - Armata lui Kambises -n-are sens sa va spun acum despre ce este vorba, dar este ceva ca un imn, da, da, asta este, ca un imn este, ca un cor barbatesc inchinat Zeului Aluia, si Eminescu asta, ce manuitor de cuvinte, cum a pus el alaturi un substantiv si un adjectiv ca sa dea nastere la o chestie care, ehei, ce mai dibaci, …

Deschidem ochii, spun, plecam capetele in semn de salut, mai frate, uite care este chestia, eu sunt nebun cu sincronul in teatru,(vezi ce am scris pe blogul teatrului Masca) dar nu l-am izbutit niciodata, oricat de mult am repetat, si acum, noi, sa fi fost vreo cincizeci de insi, am plecat capetele in acelasi timp, toti, absolut toti, asta, ma gandesc, pentru ca salutam performanta, salutam eroismul, salutam sacrificiul, salutam forta, salutam mandria grecului, fir-ar mama lui a dracului de neispravit, de mustacios, de belit, de dracu sa-l ia, dar noi am avut puterea, taria, barbatia, generozitatea de a saluta toate acestea ca niste barbati, e drept, de multe natii, dar barbati adevarati ce eram.

Se petreceau aceste fapte marete, de neuitat, demne de a fi inscrise cu litere de foc in cartea recordurilor noastre ale tuturor :

Vara,

in

Vacanta

in

Grecia,

in

Paralia Katerini

la afurisita si nemernica, in veci blestemata

Ora 4,00 a.m.,

Cand am avut privilegiul sa am bilet la cea mai Albastra Simfonie executata la doua instrumente si o mansarda, fir-ar ma-sa a dracului de grecotei!

Nastase la Botosani?

Nastase in vizita la Contac?

Exista totusi o limita, sau nu, chiar nu exista.

Nastase sa fie atat de prost?

Nastase sa fie chiar atat de prost?

Cand s-a pus problema darii afara a lui Nastase din partid, Contac era printre primii care au spus da, trebuie dat afara ca ne strica imaginea iar acuma Nastase se duce sa pupe mana celui care l-a fitirisit de la inaltimea jegoseniei sale de individ care a furat cat a putut de cand este in fruntea judetului?

N-am mai participat la astfel de evenimente in Botosani, spune Nastase. Ce vorbesti, coane, oare sa nu-ti amintesti cand ai venit la Botosani in 2004 si Contac ti-a adus, pe post de botosaneni tineri, toti taranii pe care i-a gasit prin judet? Sa uiti, tu, Adriane, ca mister Contac a platit, precum Becali, direct din buzunar, 17.500 $ cat a costat, spunea el, toata paranghelia de atunci, dupa care a venit la noi sa deconteze afacerea? Sa uiti tu, Adriane, ca nu ai venit la conferinta de presa, lasandu-i pe jurnalistii botosaneni cu buzele umflate de nu mai stiam ce dracului sa facem de cate injuraturi luai si luam si noi, gratie tie?

Sa uiti, tu, Adriane, ca insusi mister Contac a dat ordinul sa se arunce naibii pe camp toate materialele publicitare cu imaginea ta in turul II la prezidentiale? Vrei sa-ti ofer un exemplar din Demisia, cartea pe care am scris-o despre deputatia mea pesedista la Botosani?

Si acum, insotit de tot felul de marimi mici din partid, Nastase se duce la Botosani, cu o datorie de loialitate. Pentru ce, pentru cine loialitate, Adriane? Pentru unul care este hotul hotilor? Pentru unul care este marlanul marlanilor? Corect, desigur, pentru de fapt asta ai reprezentat, asta ai acoperit tot timpul in partidul ala: hotii si marlanii. Aceasta este realitatea pe care acum nu te sfiesti deloc sa o arati pe fata. Intelectualul Adrian Nastase la toapa Contac? De ce nu, daca este vorba de loialitate. Nu loialitate era si cand Adrian Nastase se ducea ca un eliberator la “cremenal” sa se lupte pentru un infractor pesedist legat cu catuse?

Nastase se duce la Botosani sa spuna lumii de acolo ca, de departe, cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai semnificativ pentru stanga romaneasca, cel care il reprezinta cel mai bine pe el, Adrian Nastase, pe Iliescu, pe toti taranii amarati din Botosani, pe botosanenii carora chiar Nastase spunea ca le trimite pacura sa nu stea in frig si facea cu ochiul unora sa trimita pacura la dracu, la Suceava, sa le spuna, zic, ca, de departe, cel mai bun este Contac?

Contac?

Nu-ti ard obrajii de rusine, Adriane? Nu se revolta in tine cartile citite? Te crezi chiar atat de “popular” incat sa poti discuta ceva cu ipochimenul? Nastase se duce la Botosani? Nu-mi vine sa cred. Se putea duce oricine, dar Nastase nu avea voie sa faca asta decat daca este extrem de prost sau perfect ticalos.

Adriane, vezi ca te asteapta la Focsani distinsul Oprisan, du-te repejor, ce conteaza ca te-a injurat de mama si pe tine si pe Dana?  Ai o datorie de loialitate si acolo, ce mama dracului, arata tuturor ca te pot scuipa in gura oricand, tu ai viziune in politica si nu te sperii, la o adica, de o biata flegma!

Mergi, Adriane, mergi, ca de asta sunt facute drumurile si ele, drumurile, cel putin la noi, suporta orice.

Stau in fata computerului gandindu-ma la un subiect pentru azi.

Nica, baiatul meu, canta la vioara.

Ma uit la el si gandurile mi se duc aiurea, departe si in timp si in spatiu, ma gandesc la Botosanii mei, asa cum i-am stiut eu, asa cum mi-a placut mie sa-i cunosc, pentru ca erau si ai mei, eram si eu acolo, insemnam ceva, faceam parte din chiar existenta acestui frumos targ, reprezentam o farama din viata sa.

Eram elev la scoala de muzica, prin clasa a V-a,cred, cand am participat cu adevarat la primul meu 1 Mai.

Ne-a chemat domnul Holca, directorul, de dimineata la scoala. Acolo ne-a asteptat domnul Cristescu, profesorul de orchestra, ne-a incolonat si a marsaluit cu noi prin curte.

- Pieptul sus, mai, ca va vede lumea si trebuie sa va vada asa cum veti fi voi mai incolo, nu asa cum sunteti acum.

Aveam pantaloni de scoala, albastri, camasute albe si pantofi care cum putea, dar, una peste alta, eram aratosi pentru ca ne umplusem inimile de speranta si bucurie, urma sa fim vazuti de multa lume, urma sa fim momentul cel mai grozav al defilarii de 1 Mai in Botosani.

Nu mai tin minte in ce rand ma aflam, dar destul de in fata caci eram seful partidei a doua, cum ar veni aveam un oarecare viitor si aveam pe cap tot felul de probleme: sa cantam, sa nu gresim arcusele, sa tinem randurile drepte, sa zambim frumos, sa mergem drept… mama, mama, ce de chestii pe capetele noastre!

Strada suna de pasii nostri mititei, astia cu viorile eram mai favorizati, dar, saracii, aia cu tubele sau cu tobele, apoi aia, vai de mama lor, ca deja erau lac de sudoare. Mai urma un colt si dadeam direct in strada principala, Doamne se apropie, deja se auzea un oarecare vuiet, era, probabil lume multa acolo, cladirile trec pe langa noi, Doamne cat de repede trec, pregatiti instrumentele, striga domnul Cristescu, strang vioara cat pot de tare si mainile imi asuda imediat, coltul se apropie, cladirile se scurg pe langa noi de parca ar fi de peltea, respirati adanc, striga din nou domnul Cristescu, de ce sa respiram adanc, intreb eu, de aia, raspunde domnul Cristescu si-mi si trage o castana ca sa nu mai intreb prostii, nu mai intreb, tac in mine si mainile-mi strang gatul viorii mai, mai sa il rupa, puneti viorile la gat, striga domnul Cristescu, le ridicam si le proptim sub barbii, gata, acum este acum, strada principala se arata inaintea noastra si parca totul dispare, nu mai aud nimic, lumea aceea multa, cata frunza, cata iarba, tribuna aceea uriasa parca pluteste, nefiresc cu atatia oameni in ea, este cald, soarele, oprit si el de nastrusnica imagine, niste pantalonasi, niste fustite si niste camasute albe, revarsa peste noi cuptoare incinse, domnul Cristescu zambeste, ne zambeste, pentru prima oara ne zambeste, asa ceva nu se uita, profesorul tau sa iti zambeasca, sa-ti spuna ca este alaturi de tine, ca nu te lasa la greu, ca se gandeste la tine, ridica bagheta, zambeste iar, zambeste mereu, parca ma mangaie pe cap, el care imi dadea numai castane la repetitii, dar si eu strang vioara sub barbie ca niciodata, arcusul imi tremura de nerabdare in mana, bagheta se ridica, pluteste un pic prin aer, ca o randunica pluteste, apoi se pravale peste noi si, din viorile noastre, din trompetele noastre, din tobele noastre, tasneste “1 Mai”, ca o bucurie tasneste, ca o speranta tasneste, ca sufletele noastre tinere zboara notele. Si, deodata, din mii de glasuri se aude alaturi de noi : Rade iarasi primavara/ peste campuri, peste plai/ Veselia umple tara/ C-a venit Intai de Mai/…

Picioarele noastre calca mandre, pastram linia aproape ireprosabil, arcusele merg ca niste sulite ale unei armate, suflatorii au obrajorii umflati si rosii, dar nu cedeaza, corzile noastre vibreaza ca nebunele, iar domnul Cristescu isi aduce aminte ca a facut Al Doilea Razboi si, in fata tribunei, cu lacrimi in ochi, bate pas de defilare si saluta ca un adevarat ofiter.

Aplauzele…

Cerul se umple de aplauze, de ochi inlacrimati, de zambete de fericire.

Poate ca 1 Mai era, in felul sau, muncitoresc, dar pentru noi nu a fost niciodata mai frumos, niciodata mai adevarat, niciodata mai emotionant, pentru ca noi eram acolo, eram chiar Botosaniul insusi, eram copiii lui, la urma urmelor, eram parte din destinul lui, parte din posibilul sau viitor.

Cine ar fi banuit atunci ca noi vom fi, peste ani, generatia capabila sa inteleaga ca 1 Mai poate fi si altceva decat ceea ce ni s-a spus pana la o bucata de vreme, si decat ceea ce au incercat sa ne spuna, dupa acea, o alta bucata de vreme.

Poate ca si unii si altii au avut dreptatea lor, cine stie, dar pentru mine, pentru prietenii mei, pentru noi, acel 1 Mai a fost botezul focului, prima noastra intalnire cu publicul. Niciodata viorile noastre Reghin nu au sunat mai aproape de ceea ce va fi fost sufletul Stradivarius, pentru ca asta inseamna o vioara adevarata : un instrument care stie, care simte pentru cine canta. Iar noi cantam pentru bucuria noastra si a lor, pentru teii nostri, pentru bucuria de a fi copiii parintilor noastri, pentru targul nostru mititel ca si noi, frumos ca si noi, talentat ca si noi.

Ma uit la baiatul meu si la vioara lui frumoasa, ascult cum navalesc sunetele, frumos mai canta, si, pentru o clipita, eu m-am intors acasa, m-am intors in sufletul meu, acolo unde apusurile si rasariturile de soare sunt mai adevarate decat oriunde in lume. Eu m-am intors si cred ca mi-a placut asa ca imi sterg usurel, fara sa atrag atentia, o boaba de roua rasarita, cine stie cum, sub pleoape.

Rade iarasi primavara/ Peste campuri, peste plai/ Veselia umple tara?  C-a venit Intai de Mai….

Intotdeauna am intrat in biserica pastrand in inima o anume infiorare, ca de un mister de nepatruns mie, aproape si totusi imposibil de descifrat. Copil fiind trageam pe nari cu nesat fumul de tamaie si incercam sa deslusesc infinitul printre stelele pictate pe cupola, imaginandu-mi-le ca pe niste proiectii ale adevaratelor si nevazutelor stele care atarna undeva in Univers si pe care numai cu ajutorul mintii ne este dat sa le vedem.

Altarul m-a chinuit mereu pentru ca acolo se petreceau lucruri nebanuite, dincolo de cortina care ascundea de ochii nostri inca o taina.

Asa se petreceau slujbele la varsta aceea, si, in putinele clipe cat puteam lasa afara jocurile si veselia, stateam infiorat si mintea mea incerca, zadarnic, dar se straduia, saraca, sa surprinda acea clipita de dumnezeiesc, acea stranie si atat de asteptata pogorare a Duhului, daca nu in fata ochilor nostri, macar in fata celor ai visurilor noastre ascunse.

Am crescut si am inceput sa observ imperfectiunile, acele marunte jocuri ale hazardului care distrug mirificul, momentul de glorie si de sfintenie.

Perdeaua nu a fost trasa ca lumea si l-am vazut pe preot scarpinandu-se, lumanarea s-a stins cand trebuia sa arda ca un foc nestavilit si continuu,  babele vorbeau mai tare si cate si mai cate.

Aseara am fost la Inviere.

Manastire noua, aici in Aviatiei, frumoasa, dar mare, nestavilit de mare, pietroasa si, mai ales, cu megafoane, asa ca sa nu mai poata sufletul meu sa se intalneasca deloc cu Dumnezeu, atat cat se poate intr-o noapte in care toata lumea vrea acelasi lucru.

M-am dus azi dimineata din nou, sperand ca lucrurile vor fi intrat in normal. Cativa oameni la slujba, dar preotul si maicutele cantau la microfon.

Nimic din fiorul pe care anii copilariei mele se incapataneaza sa-l pastreze intact.

Poate ca acolo, la malul marii este nevoie de microfoane, de difuzoare, de amplificare, cu tot riscul pe care o astfel de instalatie sau nestiinta folosirii ei il aduce cu sine. Poate ca acolo se impune, desi marea are capacitatea stranie de a purta vorbele si de a invalui cu ele, ca intr-un ghioc imens, gandurile oamenilor. Dar aici, in linistea binecuvantata a unui loc in care se trudeste cu spor si se incearca o punere in acord a frumosului spatiului cu acela al spiritului, existenta unei astfele de instalatii era nefireasca, aproape jignitoare. Ruga se poarta in soptiri fulgerate de dor si nu cred deloc ca Dumnezeu are auzul croit dupa decibelii de care este in stare o boxa sau alta.

Pacat, mi-am spus si am plecat cu gandurile mele.

Doar ca lumea aceasta are nevoie de Biserica, de una adevarata, solemna in dragostea Ei profunda, daruita, haruita.

Oricat de bune ar fi boxele, la auzul sunetului lor Duhul Sfant cauta zari mai domoale si mai profunde.

Taina, marea si profunda TAINA, asta pare ca a pierdut Biserica si o cauta aiurea, cu tot felul de scule, cand sufletul omului este la nici o zvarlitura de vorba.

Undeva, in cimitirul Putnei, dainuieste de peste 700 de ani o bisericuta dintr-un lemn. Este marunta si fiecare fibra, fiecare particica din lutul podelei, fiecare fir de praf se cutremura de greutatea intalnirii cu Dumnezeu. In acel creuzet al timpului zace TAINA, uitata de toti cei care alearga in contra vremurilor si a adevarului. Daca fiecare preot s-ar hirotonisi numai dupa o inchidere vreme de o secunda in acea bisericuta de lemn, putini slujitori ai Domnului am avea langa noi, dar de o tarie care ar strabate rautatile si vicleniile de tot felul.

TAINA, asta am uitat noi si poate ca din cauza asta si vrem cu atata tarie o Catedrala a Neamului, in marimea necuviincioasa a zidurilor ei sperand ca vom putea sa ne pierdem ticalosia si rautatea si sperjurul de tot felul.

In cimitirele spiritului romanesc zac inchise de vreme si uitare bisericute mandre dintr-un lemn, dainuitoare peste veacuri, iar noi zidim amagiri pe care le pictam in culori ieftine de balci.

Sunt realmente emotionat vazand mesajele voastre.

Ma bucur din suflet ca existati, sunteti pentru mine o lume in miniatura, dar lipsita de rautatile celei mari, o lume la care alerg zilnic cu bucurie, fie ca am ceva sa transmit, fie ca vreau sa mai aflu cate ceva.

Va multumesc ca ati avut rabdarea sa adastati si mi-as dori sa pot sa va transmit foarte clar cat de mult pretuiesc prietenia voastra.

Ma reasez la scris cu frenezie temperata, avand in vedere programul aproape imposibil al lunii mai, dar, pentru prieteni, trebuie gasit oricand un dram de vreme.

Va imbratisez cu drag pe toti si va trimit o floare de suflet!

HRISTOS A INVIAT!

Malaimare

Am sa ma opresc cateva zile ca sa incerc sa ma pipai pe dinlauntru, poate am sa inteleg de ce viata mea a curs asa si nu altfel, unde am gresit si, daca s-a intamplat vreodata, unde am izbutit sa fiu asa cum trebuie.

Daca voi reveni, inseamna ca am ajuns la o concluzie care imi ofera sanse si o oarecare satisfactie.

Va imbratisez pe toti cu drag si ganduri bune!

Paste Fericit, tuturor!

Nu pot scrie mai mult. Poate mai tarziu, dupa ce scap de nodul care mi s-a pus.

A pelcat Marcel, rapus de boala, cu toate gandurile si imaginile sale, lasandu-le, pe cele pe care a izbutit sa le deseneze pana acum, ca intr-un zbor oprit.

A plecat Marcel si lumea asta va fi si mai saraca pentru ca nu va mai avea cine desena mainile care stiu sa vorbeasca.

Dumnezeu si gandurile noastre bune sa-l odihneasca!

Daca te intrebi cumva “bai, chiar asa de prosti sa fie? ” ai nefiresc de repede raspunsul “da, bai, chiar asa sunt de”.

Ma refer aici la posibilele manarii ale unor oameni politici, persoane insemnate, nu spui cine, la adresa lui Oprescu.

Sa observi din sondaje ( ca unele chiar sunt pe bune si stau in sertare si incep sa le dea batai de cap la prosti si ticalosi), sa observi, zic, ca Oprescu este primul fara ca sa fi facut neaparat o cercetare de piata care sa-l duca in mod stiintific catre un anume fel de a aborda problema, trebuie ca le-a cazut rau la ficati unora si atunci, hai sa faca ceea ce stiu ei mai bine: sa denigreze, sa minimalizeze, sa strecoare acolo niste baieti care stiu sa priveasca, sa scrie si sa aranjeze chestiunile, sa ceara anumite cercetari amanuntite si iata: listele nu sunt cum trebuie, asa ca mister Oprescu, mai stai mata o mana ca prea te grabesti.

Dar Oprescu, chirurg cum il stim, daca tot a taiat, hai sa scoata si apendicele, asa ca da inainte pe la tribunale ( aici este insa un teritoriu minat, adica mai exact daca nimereste peste judecatorii corupti, vorba lu tetelu, a incurcat-o, ca aia stiu ce au de facut- adica li s-a spus-, daca da peste aia necorupti, atunci (mai intai ne intrebam noi asa de nebuni, cum de exista asa ceva de vreme ce tetelu ne-a spus clar ca specia a disparut) sa vezi dandana. Si uite asa, dintr-un candidat cu oarece sanse la Primarie, cu oarece pentru ca in sectiile de votare sunt baieti care cunosc merchezu si pot la o adica sa te faca din butoane cantaret de opera, Oprescu devine nu numai o victima care umple pana la lacrimi ochii bucuresteanului, ci ii snopeste in emotie si pe cei ai romanasului incercat naibii de ploi, de seceta, de avioane care merg aiurea pe piste si, intr-o nevoie nebuna de a avea acolo pe cineva care sa nu mai minta, sa nu mai faca si sa dreaga, hopa, Oprescu trece ca vijelia de Primaria Capitalei si bate la Cotroceni, dupa principiul “bate si ti se va deschide”.

Acuma eu chiar cred ca prostii vad si ei ca sunt prosti cu staif.

Sigur exista si posibilitatea ca Oprescu insusi sa nu fi bagat de seama ca are in staff niste bandituti strecurati de aiai ca sa aiba grija, ori tampiti de-a binelea ca n-au observat chestiunile, dar, asata nu mai conteaza pentru ca lumea deja este croita pe ideea ca in sfarsit s-a definit ALESUL asa ca indiferent care vor fi concluziile tribunalului - manarie sau prostie - ramane ca ne-am decis asupra unui lucru: “Habemus Presedinte” vorba lu ala micu si prostanacu (g.oana).